Povestea noastra

Într-a noua, într-o clasă de la Liceul Traian, s-au așezat fiecare la banca lor ca două planete pe orbite diferite, fără să știe că deja fuseseră trase linii fine între ei.
Ea - cuminte, precisa si cu toate temele făcute. El, visător cu capul în nori și note bune luate fără prea mult efort.

N-au fost iubiți. Nici măcar prieteni în sensul clasic. Mai degrabă ecouri unul pentru celălalt, uneori aproape, alteori pierduți în propriile galaxii. După liceu, drumurile lor au plecat în direcții diferite – Informatica pentru el, Biologia pentru ea – dar un fir invizibil a continuat să le lege sufletele, ca un radio uitat pe o frecvență slabă, dar activă.

Un Revelion i-a apropiat. Puțin. Destul cât să simtă gravitația. El a făcut un gest. Ea a zâmbit și a spus nu, dar ceva nespus a rămas suspendat între cuvinte. Apoi el a dispărut. Alt oraș. Anii au trecut, dar el îi mai scria din când în când, ca o umbră care se mai strecoară printr-un vis vechi.

Ea, aflată la Cluj cu elevii de la olimpiadă, i-a scris într-o seară, la îndemnul mamei ei. Nici nu știa că el era deja în Constanța. Se întorsese. Definitiv. Dar poate că nici nu plecase cu adevărat.

„Vorbim cand te intorci”, i-a spus el.
„Aha, sigur”, s-a gandit ea, stingand ecranul telefonului ei.

Dar el a insistat. Nu cu grabă. Cu ritmul acela tăcut al lucrurilor care știu că vor veni oricum. Și de acolo, restul a venit firesc.

Keep scrolling - it's worth it!

Cererea in casatorie

povestea lui Floris

Viața noastră a fost mereu o poveste cu trasee ocolite. Niciodată directă, niciodată asa haotica — doar surprinzător de firească, ca o melodie veche pe care n-ai mai auzit-o de ani, dar o recunoști imediat. Si asa a fost si cererea in casatorie.

Mi-am propus sa o cer pe Oana. Un plan intr-un plan, cum s-ar zice.

Eram împreună de 2 ani, dar timpul se diluase între glume, plimbări și seri în care doar prezența celuilalt părea suficientă. Apoi, într-o zi, am plecat intr-o escapadă mică - surpriza de ziua mea, dar ea avea sa fie surprinsa la final.

În prima seară ne-am oprit la Sighișoara. Am luat cina într-un loc retras, cu rafturi de cărți până în tavan și lumină caldă, difuză, ca o amintire vagă. Era liniște. Și parcă cineva dăduse volumul lumii pe mute.

A doua zi ne-am pornit din loc. Pe harta, traseul era clar. Dar viața rareori urmează traseele prestabilite.

Un ambuteiaj nesfârșit, un accident undeva departe, dar destul cât să oprească totul. Mașinile oprite, sirene care treceau pe langa noi ca tramvaiele.

Am tras stânga, pe un drum de pământ, fără să spun nimic. Abatere de la plan. Când a realizat, aproape s-a ridicat de pe scaun.
— Floris, pe unde mergem?! Nu e niciun drum acolo!
— E, uite-l. N-ai încredere în mine?
— Am, in tine SI în asfalt!

Am zâmbit. Adevăratele aventuri încep mereu cu un pic de panică. Câmpul ne-a înghițit încet, iar sirenele au rămas în urmă. Roțile alunecau ușor pe pamant, iar vântul si praful păreau să ne cuprinda.

Oana tăcea acum, dar nu liniștită — ci suspendată între frică și mirare. Eu eram calm. Timpul părea să fi luat o pauză doar pentru noi.

Pana la urma am ajuns la cabană. Am fost primiți, apoi lăsați singuri. Era liniște. Mirosea a lemn, a vechi, dar si ceva nou.

„Iubita, îmi dai și mie o sticlă de vin din frigider?” i-am spus, de parcă cerusem ceva banal.

Ea s-a întors cu spatele, căutând printre sticle. Intre-timp, eu m-am așezat într-un genunchi si cand s-a intors intr-un final, am zis:

„Oana, vrei să continuăm aventura asta… pentru toată viața noastră?”

A tăcut o clipă de uimire. Și apoi, ceva în ea a spus „DA!”. Poate vocea. Poate sufletul. Sau poate că acel „da” fusese spus demult, doar că abia atunci l-am auzit.

P.S.: Am zis mai multe cand am cerut-o, dar din cauza emotiilor nu mai stiu exact ce - avusesem totul pregatit, pe bune. Important e ca ce am zis a fost bine primit!